Căprinţa albastră II

Ajunşi la bârlogul ursului, căpriţa noastră albastră şi lupul-vrăbiuţă, au bătut în portiţă.

Cioc, cioc, cioc.

Se auzi mormăitul supărat al ursului.

-Cineee măăă deranjează la ora asta?

-Sunt eu, ursule, lupul...

Ursul ieşi repede şi izbucni în râs când văzu căpriţa şi o pasăre.

-Unde eşti lupule, te-a păpat vrăbiuţa?

Lupul-vrăbiuţă şi-a pus aripioarele în şold şi a ciripit:

-Nu, ursule. Nu aşa e povestea. Am vrut să mănânc această căpriţă, dar ea a emanat un praf magic şi m-a trnasformat în vrăbiuţă.

Ursul căzuse pe spate de râs şi nu mai putea vorbi din cauza hohotelor.

-Ursule, stăpâneşte-te! strigă lupul-vrăbiuţă nervos.

Ursul se mai potoli şi zise.

-Bine, şi ce vreţi de la mine?

-Păi, uite, căpriţa asta m-a transfomat în momentul în care i-a fost frică. Vreau să o sperii, să emane iar praful ăla şi puf, voi fi din nou lup.

Ursul ridică din umeri şi zise:

-Fie! şi urlă de două ori înspre căprţi.

Într-adevăr, de frică, micuţa noastră căpriţă albastră emană iar praful magic, dar numai spre lup nu se duse acesta.

Puf... şi ursul se tranformă într-un şoricel.

-AAAAAAA! ţipă ursul. Ce mi-ai făcut! Dintr-un urs mândru, am ajuns un şoarece mic şi pricăjit! Ce mă fac eu acum? Ce voi mai mânca?

Lupul-vrăbiuţă, din serios, deveni amuzat. Şi se tăvălea şi el acum pe jos, de râs.

Căpriţa începu şi ea să râdă... Numai ursul plângea de ciudă.

-Ce ne facem acum? întrebă lupul-vrăbiuţă.

-Nu ştiu, zise ursul-şoricel. Nu merge aşa, trebuie să ajungem la vrăjitorul pădurii...

Ştii cine era vrăjitorul pădurii?

-O broască ţestoasă.

Şi porniră toţi trei spre căsuţa broaştei ţestoase-vrăjitor.

Va continua....

Read more...

Căpriţa albastră Partea I

A fost o dată ca niciodată, o căpriţă albastră. Era tare cuminte şi simpatică şi isteaţă şi toţi oamenii o iubeau. Căpriţa locuia cu doi bătrâni care o îngrijeau în fiecare zi, ca şi cum ar fi fost copilul lor. Într-o zi însă, căpriţa albastră nu i-a ascultat pe bătrânii care i-au spus să nu iasă din curte şi a plecat să se plimbe prin pădure. A mers ea ce a mers şi, pe seară, a ajuns într-o poieniţă, iar atunci şi-a dat seama că nu mai ştia drumul spre casă. A început să plângă mititica şi a promis atunci că niciodată nu va mai ieşi din cuvântul părinţilor ei adoptivi. S-a aşezat cuminte pe iarbă şi a aşteptat, rugându-se, să vină cineva să o salveze şi să o ducă în pătuţul ei.

La un moment dat, un lup care se plimba prin pădure, înfometat deci în căutare de hrană, a simţit mirosul căpriţei şi a pândit-o după un copăcel.

Căprinţa a simţit imediat că este în pericol, a început să tremure şi chiar când lupul a vrut să se arunce asupra ei, pentru că i s-a făcut foarte frică, de pe blăniţa căpriţei albastre s-a ridicat un praf magic. Praful s-a aşternut pe lup care într-o secundă s-a transformat într-o vrăbiuţă.

Vaaaai, căpriţa era magică şi atunci când i se făcea foarte frică, avea un sistem de apărare tare bun, se pare.

Lupul, văzându-se transformat în vrăbiuţă, a început să-şi tragă cu aripioarele în cap.

-Vai de mine şi de mine!!! Ce mă fac acum??? Sunt o biată pasăre?? Ce voi mânca eu acum??? Gândaci??? Râme???

Căpriţa l-a privit uimită, nu ştia că avea asemenea puteri.

Lupul se văicărea şi a continuat:

-Transformă-mă la loc, căpriţo, îţi promit eu că nu te voi mânca! Te implor, căpriţo!

-Dar, dar, dar... eu nu ştiu cum am făcut asta! Te-aş transforma, lupule, dar habar n-am cum s-o fac!

Pe căpriţă deja o amuza situaţia.

Lupul-vrăbiuţă care, firesc, nici nu ştia să zboare, se învârtea în cerc, supărat, pe jos.

-M-ai transformat atunci când ţi-a fost frică, înseamnă că trebuie să-ţi fie iar frică, poate mai emani iar praful ăla...

-Dar, dar, dar... zise căpriţa, nu-mi mai e frică de tine acum. Eşti o biată vrăbiuţă.

-Aoleu! Vai de mine... ŞTIU! Mergem la urs, de el îţi va fi frică, vei emana praful şi mă vei transforma la loc în lup. Mi-e o foameeee...

-De lup?

-De lup.

Căpriţa se învoi să meargă amândoi la bârlogul ursului.

To be continued...

Read more...

Căţeluşul cel mic cât o suzetă III

Bebelino merse iar zile în şir, nopţi în şir, săptămâni în şir, luni în şir. Şi tot mergând ea aşa, la un moment dat se întâlneşte cu Lupul cel Rău.
-Ahaaaa, te-am prins, Bebelinooo, ce cauţi pe teritoriul meu? Te mănânc, Bebelinooo!
-Nu mă mânca, Lupule, pentru că eu n-am vrut să-ţi încalc teritoriul, eu vreau doar să îmi găsesc căţeluşii mei mai mari, mai mici, mai mititei!
dar Lupul cel Rău n-o asculta pe fetiţă şi tocmai când se pregătea s-o mănânce, căţeluşul cel mic cât o suzetă lătră de trei ori, ham-ham-ham şi toţi gândăceii pădurii se năpustiră asupra Lupului cel Rău şi... în mâncară de la coadă pân la cap!
Fetiţa mulţumi gândăceilor şi îi întrebă:
-Dar cine v-a chemat să mă ajutaţi?
Şi atunci, de după copăcel, ieşi căţeluşul cel mic cât o suzetă şi spuse:
-Eu te-am ajutat, fetiţo!
Şi atunci, fetiţa începu să plângă, îl luă în braţe pe căţeluş, îl mângâie şi îi ceru iertare pentru că nu-l apreciase.
Şi s-au dus la palatul fetiţei, iar Bebelino îi dădu căţeluşului o cameră întreagă, se jucau împreună mereu, mâncau împreună mereu. Şi au trăit aşa, fericiţi, până la adânci bătrâneţe.

Sfârşit :)

Read more...

Căţeluşul cel mic cât o suzetă II

Fetiţa a mulţumit animăluţelor pentru că o salvaseră de Muma Pădurii, s-a întrebat pentru câteva secunde, oare cine o ajutase şi a plecat mai departe.
A mers iarăşi zile în şir, nopţi în şir, săptămâni în şir, luni în şir. Şi cum mergea ea aşa, la un moment dat, s-a întâlnit cu Zmeul Zmeilor.
-Ahaaaaa, te-am prins Bebelinoooo! Ce cauţi pe teritoriul meu? Te mănânc, Bebelinooo!
Dar fetiţa i-a zis:
-Nuuu, nu mă mânca, Zmeul Zmeilor, pentru că eu n-am vrut să-ţi încalc teritoriul! Eu doar îmi caut căţeluşii mei mai mari, mai mici, mai mititei!
Ceea ce nu ştia fetiţa, era că acel căţeluş mic-mic cât o suzetă, o urmărise prin pădure şi de câte ori Bebelino era în pericol, lătra de trei ori, ham-ham-ham, şi atunci toate fiinţele din pădure îi săreau în ajutor fetiţei.
Căţeluşul stând ascuns după un copăcel, văzând că şi de data asta, Bebelino era în pericol, lătră de trei ori şi toate păsările pădurii se năpustiră asupra Zmeului Zmeilor. Şi-l bătură cu ciocurile, îl zgâriară cu ghiarele, îl bătură cu aripile, iar Zmeul Zmeilor o lăsă până la urmă pe Bebelino în pace.
-Mulţumesc, păsărilor, spuse fetiţa şi plecă mai departe...

Va urma

Read more...

Căţeluşul cel mic cât o suzetă

A fost o dată ca niciodată, o fetiţă pe care o chema Bebelino! Şi fetiţa avea un palat maaare, mare, cu multe-multe camere. Şi fetiţa avea muuuuulţi căţei, mai mari mai mici, mai mititei. Şi se juca în fiecare zi cu ei. Până într-o zi când... ce să vezi, mami? A venit o pisică, trrrr, miau-miau şi toţi căţeii au fugit după pisică. Ham-ham-ham!
Fetiţa rămas singură şi a plâns... De ce-au plecat căţeii mei, de ce-au plecat şi ei?
Dar, la un moment dat, dintr-un colţ al camerei, a ieşit un căţeluş mic, mic, mic cât o suzetă, care i-a zis:
-Nu mai plânge, Bebelino, pentru că mă joc eu cu tine! Vreau eu să fiu prietenul tău!
Dar fetiţa nu vroia să se joace cu căţeluşul cel mic cât o suzetă pentru că... cică era prea mic, şi cică nu vroia să-l calce în picioare...
Şi fetiţa s-a hotărât să plece în lumea mare ca să-şi caute căţeluşii ei mai mari, mai mici, mai mititei. S-a îmbrăcat bine, şi-a luat geanta în spinare şi ghetuţele-n picioare şi-a pornit.
Şi-a mers zile-n şir, nopţi în şir, săptămâni în şir, luni în şir...
Când, la un moment dat, Bebelino s-a întâlnit cu Muma Pădurii.
-Haaa, te-am prins Bebelinooo, ce cauţi pe teritoriul meu? Te mănânc Bebelinooo
-Nu mă mânca, Muma Pădurii, căci eu n-am vrut să-ţi încalc teritoriul, eu doar îmi caut căţeluşii mei mai mari, mai mici, mai mititei!
Dar Muma Pădurii nu vroia s-o asculte pe fetiţă. Şi tocmai când se pregătea s-o mânânce, toate animalele pădurii, bursuci, veveriţe, iepuraşi, căprioare, lupi, urşi, s-au năpustit asupra Mumii Pădurii. Şi-au muşcat-o, au zgâriat-o, au...
Şi Muma Pădurii a lăsat-o în pace pe fetiţă până la urmă.

Va continua...

Read more...