Bebelino merse iar zile în şir, nopţi în şir, săptămâni în şir, luni în şir. Şi tot mergând ea aşa, la un moment dat se întâlneşte cu Lupul cel Rău.
-Ahaaaa, te-am prins, Bebelinooo, ce cauţi pe teritoriul meu? Te mănânc, Bebelinooo!
-Nu mă mânca, Lupule, pentru că eu n-am vrut să-ţi încalc teritoriul, eu vreau doar să îmi găsesc căţeluşii mei mai mari, mai mici, mai mititei!
dar Lupul cel Rău n-o asculta pe fetiţă şi tocmai când se pregătea s-o mănânce, căţeluşul cel mic cât o suzetă lătră de trei ori, ham-ham-ham şi toţi gândăceii pădurii se năpustiră asupra Lupului cel Rău şi... în mâncară de la coadă pân la cap!
Fetiţa mulţumi gândăceilor şi îi întrebă:
-Dar cine v-a chemat să mă ajutaţi?
Şi atunci, de după copăcel, ieşi căţeluşul cel mic cât o suzetă şi spuse:
-Eu te-am ajutat, fetiţo!
Şi atunci, fetiţa începu să plângă, îl luă în braţe pe căţeluş, îl mângâie şi îi ceru iertare pentru că nu-l apreciase.
Şi s-au dus la palatul fetiţei, iar Bebelino îi dădu căţeluşului o cameră întreagă, se jucau împreună mereu, mâncau împreună mereu. Şi au trăit aşa, fericiţi, până la adânci bătrâneţe.
Sfârşit :)
