Căprinţa albastră II

Ajunşi la bârlogul ursului, căpriţa noastră albastră şi lupul-vrăbiuţă, au bătut în portiţă.

Cioc, cioc, cioc.

Se auzi mormăitul supărat al ursului.

-Cineee măăă deranjează la ora asta?

-Sunt eu, ursule, lupul...

Ursul ieşi repede şi izbucni în râs când văzu căpriţa şi o pasăre.

-Unde eşti lupule, te-a păpat vrăbiuţa?

Lupul-vrăbiuţă şi-a pus aripioarele în şold şi a ciripit:

-Nu, ursule. Nu aşa e povestea. Am vrut să mănânc această căpriţă, dar ea a emanat un praf magic şi m-a trnasformat în vrăbiuţă.

Ursul căzuse pe spate de râs şi nu mai putea vorbi din cauza hohotelor.

-Ursule, stăpâneşte-te! strigă lupul-vrăbiuţă nervos.

Ursul se mai potoli şi zise.

-Bine, şi ce vreţi de la mine?

-Păi, uite, căpriţa asta m-a transfomat în momentul în care i-a fost frică. Vreau să o sperii, să emane iar praful ăla şi puf, voi fi din nou lup.

Ursul ridică din umeri şi zise:

-Fie! şi urlă de două ori înspre căprţi.

Într-adevăr, de frică, micuţa noastră căpriţă albastră emană iar praful magic, dar numai spre lup nu se duse acesta.

Puf... şi ursul se tranformă într-un şoricel.

-AAAAAAA! ţipă ursul. Ce mi-ai făcut! Dintr-un urs mândru, am ajuns un şoarece mic şi pricăjit! Ce mă fac eu acum? Ce voi mai mânca?

Lupul-vrăbiuţă, din serios, deveni amuzat. Şi se tăvălea şi el acum pe jos, de râs.

Căpriţa începu şi ea să râdă... Numai ursul plângea de ciudă.

-Ce ne facem acum? întrebă lupul-vrăbiuţă.

-Nu ştiu, zise ursul-şoricel. Nu merge aşa, trebuie să ajungem la vrăjitorul pădurii...

Ştii cine era vrăjitorul pădurii?

-O broască ţestoasă.

Şi porniră toţi trei spre căsuţa broaştei ţestoase-vrăjitor.

Va continua....

Read more...

Căpriţa albastră Partea I

A fost o dată ca niciodată, o căpriţă albastră. Era tare cuminte şi simpatică şi isteaţă şi toţi oamenii o iubeau. Căpriţa locuia cu doi bătrâni care o îngrijeau în fiecare zi, ca şi cum ar fi fost copilul lor. Într-o zi însă, căpriţa albastră nu i-a ascultat pe bătrânii care i-au spus să nu iasă din curte şi a plecat să se plimbe prin pădure. A mers ea ce a mers şi, pe seară, a ajuns într-o poieniţă, iar atunci şi-a dat seama că nu mai ştia drumul spre casă. A început să plângă mititica şi a promis atunci că niciodată nu va mai ieşi din cuvântul părinţilor ei adoptivi. S-a aşezat cuminte pe iarbă şi a aşteptat, rugându-se, să vină cineva să o salveze şi să o ducă în pătuţul ei.

La un moment dat, un lup care se plimba prin pădure, înfometat deci în căutare de hrană, a simţit mirosul căpriţei şi a pândit-o după un copăcel.

Căprinţa a simţit imediat că este în pericol, a început să tremure şi chiar când lupul a vrut să se arunce asupra ei, pentru că i s-a făcut foarte frică, de pe blăniţa căpriţei albastre s-a ridicat un praf magic. Praful s-a aşternut pe lup care într-o secundă s-a transformat într-o vrăbiuţă.

Vaaaai, căpriţa era magică şi atunci când i se făcea foarte frică, avea un sistem de apărare tare bun, se pare.

Lupul, văzându-se transformat în vrăbiuţă, a început să-şi tragă cu aripioarele în cap.

-Vai de mine şi de mine!!! Ce mă fac acum??? Sunt o biată pasăre?? Ce voi mânca eu acum??? Gândaci??? Râme???

Căpriţa l-a privit uimită, nu ştia că avea asemenea puteri.

Lupul se văicărea şi a continuat:

-Transformă-mă la loc, căpriţo, îţi promit eu că nu te voi mânca! Te implor, căpriţo!

-Dar, dar, dar... eu nu ştiu cum am făcut asta! Te-aş transforma, lupule, dar habar n-am cum s-o fac!

Pe căpriţă deja o amuza situaţia.

Lupul-vrăbiuţă care, firesc, nici nu ştia să zboare, se învârtea în cerc, supărat, pe jos.

-M-ai transformat atunci când ţi-a fost frică, înseamnă că trebuie să-ţi fie iar frică, poate mai emani iar praful ăla...

-Dar, dar, dar... zise căpriţa, nu-mi mai e frică de tine acum. Eşti o biată vrăbiuţă.

-Aoleu! Vai de mine... ŞTIU! Mergem la urs, de el îţi va fi frică, vei emana praful şi mă vei transforma la loc în lup. Mi-e o foameeee...

-De lup?

-De lup.

Căpriţa se învoi să meargă amândoi la bârlogul ursului.

To be continued...

Read more...