Căprinţa albastră II

Ajunşi la bârlogul ursului, căpriţa noastră albastră şi lupul-vrăbiuţă, au bătut în portiţă.

Cioc, cioc, cioc.

Se auzi mormăitul supărat al ursului.

-Cineee măăă deranjează la ora asta?

-Sunt eu, ursule, lupul...

Ursul ieşi repede şi izbucni în râs când văzu căpriţa şi o pasăre.

-Unde eşti lupule, te-a păpat vrăbiuţa?

Lupul-vrăbiuţă şi-a pus aripioarele în şold şi a ciripit:

-Nu, ursule. Nu aşa e povestea. Am vrut să mănânc această căpriţă, dar ea a emanat un praf magic şi m-a trnasformat în vrăbiuţă.

Ursul căzuse pe spate de râs şi nu mai putea vorbi din cauza hohotelor.

-Ursule, stăpâneşte-te! strigă lupul-vrăbiuţă nervos.

Ursul se mai potoli şi zise.

-Bine, şi ce vreţi de la mine?

-Păi, uite, căpriţa asta m-a transfomat în momentul în care i-a fost frică. Vreau să o sperii, să emane iar praful ăla şi puf, voi fi din nou lup.

Ursul ridică din umeri şi zise:

-Fie! şi urlă de două ori înspre căprţi.

Într-adevăr, de frică, micuţa noastră căpriţă albastră emană iar praful magic, dar numai spre lup nu se duse acesta.

Puf... şi ursul se tranformă într-un şoricel.

-AAAAAAA! ţipă ursul. Ce mi-ai făcut! Dintr-un urs mândru, am ajuns un şoarece mic şi pricăjit! Ce mă fac eu acum? Ce voi mai mânca?

Lupul-vrăbiuţă, din serios, deveni amuzat. Şi se tăvălea şi el acum pe jos, de râs.

Căpriţa începu şi ea să râdă... Numai ursul plângea de ciudă.

-Ce ne facem acum? întrebă lupul-vrăbiuţă.

-Nu ştiu, zise ursul-şoricel. Nu merge aşa, trebuie să ajungem la vrăjitorul pădurii...

Ştii cine era vrăjitorul pădurii?

-O broască ţestoasă.

Şi porniră toţi trei spre căsuţa broaştei ţestoase-vrăjitor.

Va continua....